poezie. in special de amor

Azi

2011-10-08T18:00:00.000-07:00

azi am împlinit destinul

pe marginea buzelor tale,

am furat puţin din savoarea

de curmale coapte...

azi am împletit cateva cuiburi

de credinţă în părul tău

şi m-am răsfăţat cu taina dulce

a celor două boabe verzi

de rouă edenică

prin care pot lega

mântuirea de mine.

azi am jurat pe malurile

coapselor tale

jurământul care îmi dă cheia

adâncurilor calde

şi moi.

azi sunt cel mai jucăus copil

şi cel mai fericit dintre mieii Domnului.

Lunchtime

2011-02-09T10:42:00.000-08:00

mă stropeşti cu miros

mă miroşi întreg

mă înghiţi

mă uzi suav

şi mă atingi

cu vârful gustului tău

mă guşti nealungată

mă iei în braţe.

mă laşi să cad,

să plutesc

mă biciuieşti

cu ascunsul

mă cauţi printre sâni

mă trimiţi pe cearşaf

mă aduci înapoi

mă mişti din încheieturi

mă înţepeneşti veşnic

mă adăpi

mă adânceşti în faldurile

nurilor tăi

mi te atingi de ureche

mi te proclami regină

îmi şopteşti matriarhal,

abisal:

it´s lunchtime, baby!

Imponderabil

2011-01-30T14:58:00.000-08:00

Toţi trebuie să înţelegem

că suntem înconjuraţi de mizerii,

de flegme lipicioase,

de roţi neoprite din rostogolire,

într-o pantă abruptă, fără sprijin.

trebuie să înţelegem că

moartea nu este un porţelan.

că peste tot

sunt podele ude

care pot distruge vise,

dar şi amintiri;

unde se pot rătăci până şi şoarecii,

în căutarea găurii lor.

trebuie să înţelegem

că avem nevoie de călăuze

care să ne ducă departe

de gratii şi de frig,

de ispite inutile,

de ţinutul hoiturilor.

şi mai trebuie să înţelegem

toţi, fără excepţie

că în mijlocul lumii mă aflu eu,

care zgârâii pereţii albi şi netezi

în căutarea EI,

a fiarei care m-a lasat imponderabil

în abisul acesta lăptos.

Te-am rugat

2010-12-14T11:28:00.000-08:00

te-am rugat,
cu genunchi la pământ
şi cu pământ până la piept şi bărbie,
satana mea fericită,
ca´ntr-o căinţă de sfârşit de lume...
te-am rugat
să nu te mişti din icoană
să-mi sperii fluturii din stomac;
să nu alungi vreun mister,
să nu zădărăşti
al noastrei nebunii nerost
cu miros de uitare.

Dimineaţă

2010-11-26T11:16:00.000-08:00

Să îţi sărut picioarele calde,
să mă alint cu părul tău,
să mă scald în udul tău,
să-ţi desenez dorinţa pe piept,
să-ţi muşc vârfurile şi adâncurile,
să-ţi miros pielea;
să topim zăpezi între buze
şi vremuri între trupuri,
să dăm hainelor vacanţă
şi grabei chimicalele noastre,
de tânără, să moară fată bătrână ;
iar uitarea să o facem odaie
unde să aruncăm zădărnicia zilei.

Să-ţi deschizi ochii larg,
înghiţind penumbra zorilor
şi să îmi spui că mă doreşti,
atingându-mă cu degetele tale
care toată noaptea au cântat
pe clapele de cristal ale nesfârşitului.

Să nu te mire

2010-11-21T06:29:00.000-08:00

Dorinţa taie ca un cuţit,
gândul taie, ca un cuţit, şi el.
Îmi lipseşte vremea când totul muşca
pentru că muşca cu gura ta,
cu aceeaşi gură cu care mă sărutai -
nimic rece, străin şi tăios
între sufletele noastre;
niciun Timp, nicio Vreme,
nici o decizie pripită
de a cumpăra destinului indulgenţe.

Dacă ai să mă arunci
la un coş de gunoi,
ca acelea în care se aruncă
copiii neaşteptaţi,
să nu te mire că am să ridic capul
şi, ca un limax urâcios,
mă voi scurge după tine,
cerşind viaţă-n trupul tău.

Ridică-te pe vârfuri

2010-11-05T15:21:00.001-07:00

Ridică-te puţin pe vârfuri,
cât să-ţi văd ochii
peste marginea mării.

Stai, te rog, aşa,
ca într-o fotografie de perete,
cât să te cuprind
cu nevoia de a te avea;
un infinit, o secundă -
atât să rămâi nemişcată.

Suflă valurile spre plajă, unde
pescăruşii îşi iau în cioc,
ca şi mine, nesaţul;
unde trupurile arse
deja nu mai au loc
în privirea nimănui.

Pune peste dorinţa de ţărm
a marinarilor, farmecul tău
şi ai să-i vezi
cutreierând la nesfârşit
pe mare.
Zâmbeşte velelor
şi ai să vezi mii de vapoare
ieşind din port pe veci
pentru a face vama mântuirii
în ochii tăi.

Legendă

2010-10-28T12:56:00.000-07:00

Pereţi, pereţi şi nici un colţ,

şi nici un zâmbet după var.

Abia o pulpă-n temelie

şi-o buză frântă, sus, în grindă.

Jertfa-i zidită sfărâmată,

dar zidul e intreg...

Şi stă să cadă o bucată

de inimă, dintr-un ungher.

Nisip, nisip, nimic de-atins;

de mângâiat, şi mai puţin.

Sunt zgâriat de orice fir,

de orice relief în var.

Pulpa se zbate încă-n chin,

ar vrea să iasă, să păşească,

dar talpa-i prinsă în mortar,

şi coapsa sângerează alb,

... iar buza are gust amar.

Beton, beton, totul e gri,

subtil de rece şi murdar:

albastru pervertit în jar

de plâns zadarnic şi de frig.

sursă foto: www.imageemotions.blogspot.com

În părul tău

2010-09-21T11:47:00.000-07:00

În părul tău se opresc toate dorinţele;
nici infinitul n-a îndrăznit mai sus de creştet.
Şoapte groase se ascund în el şi putrezesc acolo,
lăsând mireasma de etern.

Când aduc buzele spre linul firelor tale,
mă trezeşte şi mă culcă
o senzaţie de neant
cu pat de flori în adâncimea sa,
un rost de a fi acolo unde
nimic nu este încă şi nimeni, decât eu,
nu poate fi.

E o mirare şi o dumirire, un pendul
între focoasele nucleare ale acestor
două creaturi mereu mişcătoare,
proaste de cât se caută şi se găsesc.

Păsări care au văzut mai sus de soare
şi-ar căuta dumnezeul aici,
dacă ar şti ce tăinuieşti
în părul tău.

Reverenţă

2010-02-22T13:37:00.000-08:00

Orice zâmbet,
în faţa plenitudinii tale,
ar muri împietrit;
desăvârşit căci te-a cunoscut
şi a căpătat aşa rostul lui.

Orice culoare
ar trece pe rând
prin toate culorile,
fără orgoliu,
în valuri de emoţie,
de sudoare ce pictează icoane,
în ape limpezi,
pe pietre reci,
dar vii,
bucuroase că ţi-au aflat
talpa dulce, pregetoasă.

Cum era?

2010-02-04T12:19:00.000-08:00

Când mă loveam adânc

de tâmplele tale

cu tâmplele mele ude;

Cu buzele noastre crude,

când ne stropeam cu amor…

Cu tristul nostru gând

al iminentei despărţiri

când ne alintam...

Cum era?

Îţi aminteşti cum era?

Ne întorceam pe-o parte

şi pe alta,

în zvârcoliri superbe,

pentru o dimineaţă

plină de amintiri

plăpânde,

plină de vise-nfundate,

de gândul acela crud

în care ne iubeam năuci.

De camera plină de fum,

de sufletul tău de parfum

pe care îl luam cu mine acasă

şi-l ascundeam

în şerveţele ude

pe care le-aş fi păstrat şi acum,

dacă mi-aş fi dorit amintirea aceea

mai mult decât pe tine…

Unire istorică

2010-02-02T06:18:00.000-08:00

Dacă ai aduce ochii tăi

deasupra lacrimilor mele,

ce frumos ar fi!

Cu aşa împreunare,

am ademeni toţi zeii

de pază la fericirea noastră.

Zâmbetului acesta,

cu taină de răstignire,

toţi s-ar închina.

În semnul acesta crezând,

lumea s-ar întoarce subit

la cele mai negre ere,

cu puterea să le schimbe

în frumuseţi depline.

Locul în care plâng

2010-01-30T11:04:00.000-08:00

Iubito, în locul în care plâng

e prea mult zgomot;

mulţi zbiară şi mă acoperă.

Numai tânguirea mea

adie spre un folos.

Lumea în care plâng

e a jertfelor oarbe,

a lacrimilor de teatru,

a râsului de-a plânselea.

Lumea în care plâng

e condusă de zei

aleşi democratic,

schimbaţi prin scrutinul mediocrităţii

odată la un timp,

un timp nefericit de inutil.

Iubito, plânsul meu te caută,

iar tu ai fi un zeu

perfect pentru lumea asta,

dacă ar fi numai lumea mea.

Cod de furtună

2010-01-20T13:51:00.000-08:00

Câteva sarcini suprapuse scânteiază.

Incandescent, încă vibrează

arcul tăinuirii noastre.

Particule încărcate s-au strâns

ca nişte lacrimi, în Albastru.

E prea plin, prea copt, prea tare

să mai rabde.

Mirosul tău de ud e încă aici,

ca înaintea unei ploi de vară.

Dar va fi mai mult de atât -

o descărcare

prin paratrăsnete şi canale,

prin cotloane şi galerii înfundate;

pe care le ţineam deschise

numai când noi doi

umpleam norii cu ploi.

Zâmbetul tău e fugit

2010-01-11T14:15:00.000-08:00

Ce mult am plâns că n-am găsit,

acolo unde îl lăsasem,

zâmbetul furat de la tine.

În năstruşnicia lui, a părăsit ascunzătoarea

şi a zburdat spre alţi ochi nepricepuţi,

sau nu ştiu unde mi l-a ispitit Destinul.

I-am făcut pat din speranţă şi pernă din dor

cu gândul că o să se întoarcă,

că am să-l regăsesc.

Şi dacă am să-l prind, din întâmplare,

sau am să-l surprind ca pe un copil obraznic,

am să-l pedepsesc aruncându-i priviri adânci, flămânde.

Aşa ştie el să se potolească şi să fie cuminte.

Cioburi vii

2010-01-06T01:14:00.000-08:00

Am călcat pe cioburi vii,

căci n-a strâns nimeni

mizeria aceea dulce.

Și așa, iubito,

m-am tăiat în talpa

din care îmi sugeai destinul.

Și acum mai şchiopătez îndărătnic,

nervos, pierdut de mine,

stors de negăsirea ta,

ca un mort îndrăgostit de viaţă.

Anamneză diafană

2009-12-17T04:06:00.000-08:00

Tot ce am trăit împreună

este o imperfecţiune a timpului,

o dilatare amorfă.

O înjurătură a frumosului

care a supărat zeii ce-l stăpâneau.

O dimineaţă în care nu ai timp să-ţi bei cafeaua,

dar să iubeşti ai;

un vis schimbat pe un cec în alb

de valoarea unei frunze de toamnă.

Tot ce am trăit a fost un hotel părăsit –

până să-l umplem noi -

de ceea ce-i era hărăzit.

Tot ce am trăit a fost o ţinere de mână

de la milioane de mile distanţă,

poate din universuri diferite

legate printr-o gaură neagră.

Tot ce am trăit:

o grabă a tuturor simţurilor

acestui pâmânt.

Un miros divin de nimic,

un prilej de a respira în spaţiul cosmic,

unde alţii ar muri, dacă ar încerca.

O muzică cu care m-am trezit într-o dimineaţă,

o fredonam neştiutor

şi mi s-a cântat frumos, abia mult după aceea;

iar acum, acest ta-ra-rim-tim-tam

nu-mi mai dă pace.

Nu-mi mai dă pace!

Necruţătoarea speranţă

2009-12-13T13:37:00.000-08:00

În momente ca acestea,

în care te-aş striga,

dar ştiu că nu mă auzi,

este ca şi cum cerul

m-ar pedepsi

cu toate păsările lui gălăgioase.

Şi când ştiu cât de în zadar

este să mai tânjesc la sânul tău verde,

e ca şi cum toate apele ar seca,

iar mie mi-ar fi cumplit de sete.

Dacă mă mai gândesc

cât m-ar bucura

numai să-ţi sărut un deget al piciorului,

înnebunesc. E ca şi cum,

copil fiind, mama m-ar minţi

că mă duce la casa lui Moş Crăciun.

Precum nimic

2009-11-16T10:06:00.000-08:00

Nu este talpă atât de mare,

să calce pe amintitri ca pe frunze

şi nici atât de grea, să le strivească

ca pe merele putrede.

Nu suflă vânt atât de iute,

încât să arunce,

ca de pe puntea unui vas în furtună,

gândurile mele în altă parte,

ca să nu te mai ajungă.

Nu sunt ochi în cer

care să fulgere cum fulgeră ai tăi,

să aprindă inimi şi vise,

suflete, şi să le ardă de-a-ntregul.

Nici dimineaţa nu are

pleoape mai fragede ca ale tale,

salivă mai dulce în rouă,

fire de iarbă mai vii decât părul tău.

Asta eşti tu

2009-11-10T10:35:00.001-08:00

Imaginarul crunt...

Lupta pe pământ

pentru cele cereşti,

asta esti tu.

Talpă de icoană,

mâna de mamă

ce-mi mângâie lacrimile,

asta eşti tu.

Vis prea visat,

zeu prea-ntrupat

ce-mi umblă prin somn,

asta esti tu.

Folk You 2009

2009-10-09T10:56:00.000-07:00

Versuri: Eu şi Ana

Compoziţie muzicală şi interpretare: Ana

Răceală din păcat

2009-10-03T00:50:00.000-07:00

Toamna trece rece.

În bobiţe vii, ude şi perlate,

am lăsat păcatul neascuns de frig.

Asudarea noastră e expusă vremii

şi se va preface în motiv de boală.

Vom răci, e sigur, vom avea frisoane,

ne vor curge mucii pe pământul gri.

Şi saliva sfântă ce-o plimbam prin guri

va sfârşi ca flegmă pe ziduri de bloc.

Doar delirul feberei ne va mai trimite

unul către altul, dar de neatins.

Dacă luăm pastile, boala poate trece.

Nu murim din asta, nu e atât de simplu.

Însă neglijenţa sigur va râmâne:

de-a lăsa iubirea sa ne-nbolnăvească.

Frustrare în colţ de albastru

2009-08-21T08:56:00.000-07:00

Ne topim amândoi
în acest pătrat albastru
în care picură ca într-o închisoare,
iar concentricele
nu au de ce să se lovească,
ca să se împlinească.

Nu ştiu ce se va întâmpla
cu aceste ciocniri,
dacă împreună sau pe fiecare
în colţul lui
îl va izbi frustrarea
acestor unduiri.

Fiecare cu gândul către celălalt,
dar pentru sine,
scrijeleşte evadarea în colţ.
Ne slăbeşte refluxul şi fluxul,
cu fiecare ciocnire renaştem dorinţa.

Dă-mi

2009-08-04T10:54:00.000-07:00

Dă-mi să-ţi culeg

petala de crin lipită de talpa ta.

O voi ţine între buze

ca şi cum te-aş săruta.

Dă-mi să-ţi miros

iarba de pe nuri.

O voi lua

prin nări,

în vis.

Dă-mi să-ţi rup

rochia tăvălită.

Voi păstra o bucată

atent pitită.

Dă-mi să mă afund

în marea ta.

Voi înghiţi de pe valuri

sarea şi spuma.

Insomnie cu dedicaţie

2009-07-21T07:29:00.000-07:00

Aici apusul, răsăritul, tot aici,

pe balconul meu veşted, îl prind.

Oamenii, ca nişte furnici de mici,

ca nişte oameni de mari,

îşi caută de lucru pe strada mare,

în maşinile lor tăcute

sau pe trotuarul îngustat de maşini.

Par stăpânii zădărniciei lor şi a mea.

Vis-à-vis, tot în balcon,

o vecină îmi plânge,

poate o să se şi arunce.

Cine îi ştie durerea?

Pe bulevard, primăria udă asfaltul.

Udă şi gândurile mele nedormite.

Şi dacă văd o cucoană, cu tocuri înalte,

cu gambe ferme, cu rochie neagră

căzută de pe şolduri, cred că eşti tu,

mă mint că eşti tu.

Însomnia trăită aici, cu tine în creştet,

cu tine în aerul jilav, cu tine în asfalt,

pe bulevard, în balconul de vis-à-vis,

ţi-o dedic. E ca o poezie nescrisă;

poetul nu ştie de unde să o înceapă.

Crezi tu, mamă?

2009-07-13T10:28:00.001-07:00

Mamă, tu crezi că iubirea este făcută din aripi,

sau crezi că sufletele sunt făcute din sare?

Mamă, crezi că n-am încercat să sărut stropii de pe inimile altora,

că nu am încercat să mi-i apropii cu lacrimile mele?

Spune-mi tu, mamă, dacă lumea e făcută numai din răcnete;

învaţă-mă tu cum să mă doară mai puţin rătăcirea altora,

mai deschide-mi o dată ochii şi plângi cu mine.

Mai cântă-mi ceva, mamă...

Mamă, tu crezi că dragostea e doar răsfăţ?

Mai spune-mi cum au ars alţii suflete ca să facă lumină.

Sărută-mă pe frunte şi stai cu mine.

Trimite-mă să caut fericirea.

Mai cântă-mi ceva, mamă!

Trezire

2009-07-09T10:25:00.001-07:00

Atât de mult te luam cu mine,

încât te sfărâmam ca pe-o corolă

din crinii care-ţi plac.

Ochii i-am deschis cutremurat;

m-a liniştit ca pe veci

un sărut al amintelui tău veşnic.

Fatalitate

2009-07-02T13:13:00.000-07:00

Te priveam în udul dorinţei mele,

ţinteam fix spre caldul unei desfătări,

culegeam în ochi picurii nerăbdării tale,

adulmecam tot mucegaiul păcatului,

salivam cu gândul la fluide, sfârcuri tari...

M-am umplut şi întărit de noi şi am vrut...

M-am înecat deodată şi am început să mor.

Unele gânduri

2009-06-28T14:51:00.000-07:00

Încă mă mai trezeşte,

ca trăgându-mă de ciuf,

mirosul tău harnic.

Nu mă va lăsa să dorm

niciodată.

Şi când noaptea însăşi

nu mă înghite,

sânii tăi mă împodobesc,

ca pe un pom de Crăciun.

Acelaşi miros, al pielii tale,

albe şi pufoase,

mă face să transpir..

să tremur, să visez

ca delirul unui tifos...

cu gândul la Lumea de dincolo,

mai bună şi mai a noastră.

Aşa te-aş iubi

2009-06-22T22:51:00.000-07:00

Te-aş iubi într-un pat,
un oarecare pat,
uitat
în întuneric, în amortire.
Acum, un oftat,
doar un oftat...

Te-as iubi în palma mea,
palma mea ca un zâmbet,
ca un răcnet,
ca o lumină.
În palmă te-aş iubi...

Între genele mele,
coapsele tale
tremură.
Înnodata de sânii tăi,
privirea mea geme,
limba mea te caută.

Te-aş iubi ca un ostaş înfrânt
care-şi asteaptă moartea
cu tine în gând,
asa te-aş iubi.

Te-aş iubi
cum o floare iubeşte nasul
celui ce o miroase;
cum o talpă de sclav
iubeşte dezlegarea
de a nu călca prin jar.

Te-aş iubi cum deja te iubesc,
dar nu poţi simţi,
cum deja te gândeşti,
dar nu poţi afla.

Cum ne iubim deja,
aşa te-aş iubi.

Flori

2009-06-15T11:30:00.000-07:00

Există flori pe pământul ăsta

care trăiesc ca nişte gânduri bune.

pe care nu trebuie să le uzi,

care nu mor niciodată.

Sunt flori care suferă

şi plâng sau sângerează

cu verdele lor.

Care miros într-o mie de feluri,

în acelaşi timp.

Sunt flori care zâmbesc ca nişte copile,

flori care se hrănesc cu dulcegării

cu vorbele tale de îndrăgostit.

Sunt flori care se supără

ca nişte amante şi ar vrea

să-ţi ia, într-o clipă, tot parfumul

pe care l-ai strâns în nările tale

deschise numai pentru ele.

Sunt flori care te necăjesc cu tăcerea,

cu absenţa, dar pe care le visezi

în câmpul speranţelor şi dorinţelor tale.

Sunt flori care au nume de om

şi încă ce om frumos,

care au gust a carne.

Adam şi Eva

2009-06-15T11:17:00.000-07:00

Îţi sărutam doar mâna, când

am simţit cum din tine a căzut

o pană, un fulg, sau un plumb

făcând să-mi confirme, parcă,

menirea divină de a te cuceri.

Cum totul era prea sfânt,

nu îndrăzneam să păstrez

imaginea nudităţii tale pure

dar, undeva, într-o sferă paralelă,

ca într-un vis,

un fel de înger mă încuraja cântând:

„E mai sacră decât un evantai chinezesc

sau decât o lumânare

pe care vrăjitorii mexicani o aprind întru salvarea unui suflet.

Mângâie-i cu buzele pleoapa, sărută-i părul, fură-i ochii.”

Am tresărit şi m-am trezit

într-un loc de lângă tine,

cerşind părul tău, ochii tăi.

Îţi sărutam doar pleoapa

şi am uitat, că pielea ta,

n-o pot simţi cu buzele mele nepricepute

Mă târăsc de mult ce te ador

şi totuşi mă întreb de

te-am văzut vreodată.

Sfârşitul lumii

2009-06-11T08:57:00.000-07:00

Privesc lumea după acest război atomic
şi observ că am rămas numai noi.
Deflagraţia ne-a trimis la antipozi;
nu ne-ar ajunge nici restul vremii noastre
să ne împreunăm.

Astfel, nu suntem cu nimic mai vii, mai fericiţi,
cu nimic. Suntem doar mai conştienţi de moarte,
mai trişti de prezenţa celuilalt, care nu poate fi atins.
Nu ne-ar ajunge nici restul viselor noastre
să ne împreunăm.

Dezvăluiri şocante

2009-06-06T05:15:00.000-07:00

Un nebun ne-a publicat sângele într-un ziar.
Hematiile noastre de-o şchioapă dădeau în vileag
oxigenul pe care îl respiram împreună.

Ancheta demasca aventura, iar sângele curgea
în ochii celor care citeau. Lumea se răzvrătea:
„Nu ai voie la un sânge atât de roşu!”

„Corupţii merită cea mai aspră pedeapsă:
o săgeată cu coagulant, drept în cord.
Sau singuri se vor pedepsi, între ei, cu uitarea!”

„Autorităţile – Timpul ales de noi, oamenii,
va lua atitudine. Îi va chema în biroul său,
le va învedera sentinţa şi îi va osândi la disciplină”

Hai să fugim de ucigătoarea disciplină a Timpului!
Să ne ascundem în tavernele noastre cu igrasie maternă,
ude de sângele fierbinte şi supraoxigenat.

Ceartă cu îngerul

2009-06-04T12:15:00.000-07:00

Eşti o pasăre proastă,
o rază de soare ascunsă,
un pântec răstit la durere.
Nu mă corupe cu aripa-ţi frântă,
cu plăcerea sau cu lumina ta.

Plăteşte-mă cu stropul tău de carne,
aruncă-ţi cruda privire în alte zări.
Fii şi nu fii. Strânge şi-aruncă.
Scuipă şi plângi în doi timpi deodată.

Sparge perdeaua de lupi şi de săbii,
aruncă-ţi lumina să facă-ntuneric,
dă-i noaptea de lapte celui ce-i vrednic
de cugete, şoapte şi farse.

Miroase şi tu din gerul de-afară
şi râde-te toată şi plânge-te vie.
Răsai apoi de după salba ta de vise...
Tot carne vei fi şi tot din mine
vei smulge dorinţe promise.

Te văd mereu

2009-05-28T11:47:00.000-07:00

Te văd mereu. Treci pe acolo
neîndurătoare cu privirea mea.
Pulpa-ţi bătută de os
îmi destramă irişii ochilor.

Nu ai plăti o clipă pentru
veşnicia mea. Nu te-ai lăsa
cutreierată de saliva mea,
măcar de la talpă
până sub genunchi.

Hai, lasă-ţi măcar
breteaua maieului
să-mi aprindă în ochi
umărul tău galben.

Fii puţin darnică:
nu acoperi,
cu mâna la piept,
emoţia de a-mi închipui
voluptatea ta toracică.

Ţine-ţi în continuare
soţul de mână, dar lasă,
la libera mea vedere,
eruperea sudorii pe braţe.

Distopie

2009-05-26T11:31:00.000-07:00

În lumea noastră iubito,
negrul e un fel de lumină.
E atât de mult negru,
că ne luăm cu toţii
si dăm şi la alţii.
Ne facem de toate din negru.
Ne facem noi inşine aştri şi stele.
În lumea noastră, şi soarele e negru.

E atât de mult gol, iubito,
că suntem plini de gol toţi,
încăpăţânaţi de goi.

Şi e atât de plin,
şi de lumină şi de urât,
în altă parte,
şi e culoare multă
şi tremur, de cald ce e acolo.

E atât de frumos stricatul din lumea noastră...

Chiar şi aşa

2009-05-12T13:19:00.000-07:00

Să mă striveşti sub tălpi,
să-mi iei mintea răsfrântă
între degetele de la picioare,
să-mi apeşi genunchii pe tâmple
până ce ochii mei se vor rostogoli pe podea
precum două zaruri ale hazardului,
să-mi scuipi privirea ce mereu te caută,
să-mi trimiţi dorinţa în deşert,
să-mi arzi puterea de a te avea,
să-mi frângi nevoia de a te şti,
chiar şi aşa vei auzi
gândul meu încăpăţânat să trăiască:
Te ador!

Oamenii pot muri şi pot trăi

2009-05-09T01:36:00.000-07:00

Oamenii pot muri într-o gară,
într-o ladă, într-un automobil.
Cu o ţigară în gură,
într-o partidă de amor.

Oamenii pot muri striviţi
de betoane, sub macarale,
de propriile lor sentimente.

Oamenii pot muri de oameni,
de insecte, de vise
sau de anateme pietroase,
ca de nişte boli.

Oamenii pot muri de gloanţe,
de seminţe de flori, de melci prea cruzi,
de spini de peşte, de otrava amanţilor.

Oamenii pot muri de plictiseală,
de dezinteres, de vină.
A lor sau a celorlalţi oameni muribunzi.

Oamenii pot şi trăi
de nevoie, de fericire, din speranţă
cu durere, cu minciună, în neştire.

Multă sănătate!

2009-05-08T00:29:00.000-07:00

Când te-am văzut,
te-ai cules încet din umbra de pe perete.
Te-ai retras în colt, departe, adânc, în colţ
şi ai tremurat cinci secunde.
Apoi, ai deschis ochii.
Atît de tare,
încât nu a mai ramas nimic din umbra culeasă.
Ai strănutat:
lumină, umbră, umbră şi lumină si iar lumină.
Sanătate!
Nu m-am apropiat, poate nu ai să mai tremuri, m-am gandit.
Praf, umezeală, rânced şi frig ...
Am văzut lumina intensă
şi am spus "sănătate!" până să strănuţi.
Umbră, umbră şi lumină şi iar lumină.
Ţi-am aruncat un şerveţel, înainte să plec.
Să te înveleşti!
Multă sănătate!

A fost ca atunci

2009-04-22T00:37:00.000-07:00

Cu zâmbetul am ridicat,
de pe asfalt
o petală.
Prin gând am trecut-o,
de frunte ţi-am lipit-o,
alte miliarde au urmat-o.

A fost ca atunci când,
în clipele de dragoste
îţi lipeam buzele
de sâni şi de coapse.
Când, cu mâna mea
te tremuram.

A fosta ca atunci când,
cu un bobârnac
am spulberat
o miime de sudoare,
din a noastră olimpică sudoare,
de amanţi.

A fost ca atunci când
nu ştiam
să ne luăm la revedere,
să fugim întristaţi
din extazul alb şi din cearşaful pătat.
De peste umbrele
care şi acum se joacă
în locul în care ne-am iubit

Părinţii denaturaţi ai timpului

2009-04-15T01:37:00.000-07:00

Timpul se răzvrăteşte!
Şi doar ştii că tremura de frica noastră
atunci când, trimis la colţ ne privea gleznele încrucişate,
atunci când, lipsit de atenţie ne mirosea sudoarea,
al cărei parfum îi era otravă.

Trupul tău, care a înrămurit în mine,
de mă atinge acum pe dinăuntru pe pleaope
şi mă face să picur,
îl înfricoşa atât de mult încât
Tic – tac, tic – tac devenea un plâns de copil...
Un plâns căruia nu ne lăsam emoţia pradă,
căci emoţia era ferecată,
spre nefinitul nostru consum.
Eram parcă doi părinţi denaturaţi, dar fericiţi,
cei doi părinţi ai timpului.

Acum, copilul frustrat a prins putere şi ne urâşte.
Atenţie! Ne pândeşte, cu gândul să ne scoată unul dintr-altul,
să ne desperecheze amintirile fiecăruia,
pentru a ne face nefericiţi în parte.
Şi nu uita, timpul s-a luat cu uitarea,
dând să fure împreună neîchipuita noastră stare.

Şi dacă bănuiam că are atâta putere...
L-aş fi lovit până la moarte de coapsele tale
aşa cum tu mi-ai zdrobit nefericirea între buze.
L-aş fi ucis pentru noi doi,
de Nimeni, văzându-ne, nu l-ar mai fi născut vreodată.

Tu

2009-04-03T05:17:00.000-07:00

Tu, cu numele tău de ceară,
îmblânzită poetică fiară,
crescută în saloane estetice,
miere albastră,
număr neştiut,
nevăzut în muzee,
scutită de petece discordante;

Ia-mă pentru o clipă
şi crede-mă şi iartă-mă
şi nu mă pierde apoi,
ci doar aruncă-mă.

Vei cunoaste din mine
lupta cu zeii
pierdută milenii în urmă
de toţi ce-au devenit apoi eroi.

Nu mă saluta din vitrină;
vino si treci nepăsătoare
pe lângă mine, scuipă-mă.
Fereşte-te de privirea mea incăpăţânată.

Şi apoi mai iartă-mă o dată
şi mai aruncă-mă o dată
şi mă mai cunoaşte încă o dată...

Camera fericirii

2009-02-09T08:10:00.000-08:00

Camera fericirii ne asteaptă,
cu emotia încă lipită de perete,
cu muzica în fum de ţigară.

Sângele cald şi fecund,
cu care ne-am pătat nerăbdarea,
e încă pe cearşaf, încolţit în sudoare.

Poeziile încă mai curg
în camera fericirii,
curioşii încă mai zâmbesc
ştrengăreşte la poartă.
Scrumiera mai aşteaptă
plimbată, prin tot patul,
pe sub sânii tăi.
Urmele tale în pernă
îţi păstrează parfumul verde,
cîteva fire de păr stau
iscoade, pe cămaşa mea roz.

Cel mai suav alint –
mirosul tău de placentă,
mă dezmiardă;
în timp ce,
îmi arăţi privirea
de copil înecat în
încă nepriceputa
fericire a odăii.

Camera are tablouri
pictate de muzele noastre,
Lăsate în voie să se joace, geloase
ale unuia pe ale celuilalt.