Dimineaţă

Să îţi sărut picioarele calde,
să mă alint cu părul tău,
să mă scald în udul tău,
să-ţi desenez dorinţa pe piept,
să-ţi muşc vârfurile şi adâncurile,
să-ţi miros pielea;
să topim zăpezi între buze
şi vremuri între trupuri,
să dăm hainelor vacanţă
şi grabei chimicalele noastre,
de tânără, să moară fată bătrână ;
iar uitarea să o facem odaie
unde să aruncăm zădărnicia zilei.

Să-ţi deschizi ochii larg,
înghiţind penumbra zorilor
şi să îmi spui că mă doreşti,
atingându-mă cu degetele tale
care toată noaptea au cântat
pe clapele de cristal ale nesfârşitului.

Să nu te mire

Dorinţa taie ca un cuţit,
gândul taie, ca un cuţit, şi el.
Îmi lipseşte vremea când totul muşca
pentru că muşca cu gura ta,
cu aceeaşi gură cu care mă sărutai -
nimic rece, străin şi tăios
între sufletele noastre;
niciun Timp, nicio Vreme,
nici o decizie pripită
de a cumpăra destinului indulgenţe.

Dacă ai să mă arunci
la un coş de gunoi,
ca acelea în care se aruncă
copiii neaşteptaţi,
să nu te mire că am să ridic capul
şi, ca un limax urâcios,
mă voi scurge după tine,
cerşind viaţă-n trupul tău.

Ridică-te pe vârfuri

Ridică-te puţin pe vârfuri,
cât să-ţi văd ochii
peste marginea mării.

Stai, te rog, aşa,
ca într-o fotografie de perete,
cât să te cuprind
cu nevoia de a te avea;
un infinit, o secundă -
atât să rămâi nemişcată.

Suflă valurile spre plajă, unde
pescăruşii îşi iau în cioc,
ca şi mine, nesaţul;
unde trupurile arse
deja nu mai au loc
în privirea nimănui.

Pune peste dorinţa de ţărm
a marinarilor, farmecul tău
şi ai să-i vezi
cutreierând la nesfârşit
pe mare.
Zâmbeşte velelor
şi ai să vezi mii de vapoare
ieşind din port pe veci
pentru a face vama mântuirii
în ochii tăi.

Legendă

Pereţi, pereţi şi nici un colţ,

şi nici un zâmbet după var.

Abia o pulpă-n temelie

şi-o buză frântă, sus, în grindă.

Jertfa-i zidită sfărâmată,

dar zidul e intreg...

Şi stă să cadă o bucată

de inimă, dintr-un ungher.

Nisip, nisip, nimic de-atins;

de mângâiat, şi mai puţin.

Sunt zgâriat de orice fir,

de orice relief în var.

Pulpa se zbate încă-n chin,

ar vrea să iasă, să păşească,

dar talpa-i prinsă în mortar,

şi coapsa sângerează alb,

... iar buza are gust amar.

Beton, beton, totul e gri,

subtil de rece şi murdar:

albastru pervertit în jar

de plâns zadarnic şi de frig.

sursă foto: www.imageemotions.blogspot.com

În părul tău

În părul tău se opresc toate dorinţele;
nici infinitul n-a îndrăznit mai sus de creştet.
Şoapte groase se ascund în el şi putrezesc acolo,
lăsând mireasma de etern.

Când aduc buzele spre linul firelor tale,
mă trezeşte şi mă culcă
o senzaţie de neant
cu pat de flori în adâncimea sa,
un rost de a fi acolo unde
nimic nu este încă şi nimeni, decât eu,
nu poate fi.

E o mirare şi o dumirire, un pendul
între focoasele nucleare ale acestor
două creaturi mereu mişcătoare,
proaste de cât se caută şi se găsesc.

Păsări care au văzut mai sus de soare
şi-ar căuta dumnezeul aici,
dacă ar şti ce tăinuieşti
în părul tău.

Reverenţă

Orice zâmbet,
în faţa plenitudinii tale,
ar muri împietrit;
desăvârşit căci te-a cunoscut
şi a căpătat aşa rostul lui.

Orice culoare
ar trece pe rând
prin toate culorile,
fără orgoliu,
în valuri de emoţie,
de sudoare ce pictează icoane,
în ape limpezi,
pe pietre reci,
dar vii,
bucuroase că ţi-au aflat
talpa dulce, pregetoasă.

Cum era?

Când mă loveam adânc

de tâmplele tale

cu tâmplele mele ude;

Cu buzele noastre crude,

când ne stropeam cu amor…

Cu tristul nostru gând

al iminentei despărţiri

când ne alintam...

Cum era?

Îţi aminteşti cum era?

Ne întorceam pe-o parte

şi pe alta,

în zvârcoliri superbe,

pentru o dimineaţă

plină de amintiri

plăpânde,

plină de vise-nfundate,

de gândul acela crud

în care ne iubeam năuci.

De camera plină de fum,

de sufletul tău de parfum

pe care îl luam cu mine acasă

şi-l ascundeam

în şerveţele ude

pe care le-aş fi păstrat şi acum,

dacă mi-aş fi dorit amintirea aceea

mai mult decât pe tine…

Unire istorică

Dacă ai aduce ochii tăi

deasupra lacrimilor mele,

ce frumos ar fi!

Cu aşa împreunare,

am ademeni toţi zeii

de pază la fericirea noastră.

Zâmbetului acesta,

cu taină de răstignire,

toţi s-ar închina.

În semnul acesta crezând,

lumea s-ar întoarce subit

la cele mai negre ere,

cu puterea să le schimbe

în frumuseţi depline.

Locul în care plâng

Iubito, în locul în care plâng

e prea mult zgomot;

mulţi zbiară şi mă acoperă.

Numai tânguirea mea

adie spre un folos.

Lumea în care plâng

e a jertfelor oarbe,

a lacrimilor de teatru,

a râsului de-a plânselea.

Lumea în care plâng

e condusă de zei

aleşi democratic,

schimbaţi prin scrutinul mediocrităţii

odată la un timp,

un timp nefericit de inutil.

Iubito, plânsul meu te caută,

iar tu ai fi un zeu

perfect pentru lumea asta,

dacă ar fi numai lumea mea.

Cod de furtună

Câteva sarcini suprapuse scânteiază.

Incandescent, încă vibrează

arcul tăinuirii noastre.

Particule încărcate s-au strâns

ca nişte lacrimi, în Albastru.

E prea plin, prea copt, prea tare

să mai rabde.

Mirosul tău de ud e încă aici,

ca înaintea unei ploi de vară.

Dar va fi mai mult de atât -

o descărcare

prin paratrăsnete şi canale,

prin cotloane şi galerii înfundate;

pe care le ţineam deschise

numai când noi doi

umpleam norii cu ploi.

Zâmbetul tău e fugit

Ce mult am plâns că n-am găsit,

acolo unde îl lăsasem,

zâmbetul furat de la tine.

În năstruşnicia lui, a părăsit ascunzătoarea

şi a zburdat spre alţi ochi nepricepuţi,

sau nu ştiu unde mi l-a ispitit Destinul.

I-am făcut pat din speranţă şi pernă din dor

cu gândul că o să se întoarcă,

că am să-l regăsesc.

Şi dacă am să-l prind, din întâmplare,

sau am să-l surprind ca pe un copil obraznic,

am să-l pedepsesc aruncându-i priviri adânci, flămânde.

Aşa ştie el să se potolească şi să fie cuminte.

Cioburi vii

Am călcat pe cioburi vii,

căci n-a strâns nimeni

mizeria aceea dulce.

Și așa, iubito,

m-am tăiat în talpa

din care îmi sugeai destinul.

Și acum mai şchiopătez îndărătnic,

nervos, pierdut de mine,

stors de negăsirea ta,

ca un mort îndrăgostit de viaţă.

Anamneză diafană

Tot ce am trăit împreună

este o imperfecţiune a timpului,

o dilatare amorfă.

O înjurătură a frumosului

care a supărat zeii ce-l stăpâneau.

O dimineaţă în care nu ai timp să-ţi bei cafeaua,

dar să iubeşti ai;

un vis schimbat pe un cec în alb

de valoarea unei frunze de toamnă.

Tot ce am trăit a fost un hotel părăsit –

până să-l umplem noi -

de ceea ce-i era hărăzit.

Tot ce am trăit a fost o ţinere de mână

de la milioane de mile distanţă,

poate din universuri diferite

legate printr-o gaură neagră.

Tot ce am trăit:

o grabă a tuturor simţurilor

acestui pâmânt.

Un miros divin de nimic,

un prilej de a respira în spaţiul cosmic,

unde alţii ar muri, dacă ar încerca.

O muzică cu care m-am trezit într-o dimineaţă,

o fredonam neştiutor

şi mi s-a cântat frumos, abia mult după aceea;

iar acum, acest ta-ra-rim-tim-tam

nu-mi mai dă pace.

Nu-mi mai dă pace!

Necruţătoarea speranţă

În momente ca acestea,

în care te-aş striga,

dar ştiu că nu mă auzi,

este ca şi cum cerul

m-ar pedepsi

cu toate păsările lui gălăgioase.

Şi când ştiu cât de în zadar

este să mai tânjesc la sânul tău verde,

e ca şi cum toate apele ar seca,

iar mie mi-ar fi cumplit de sete.

Dacă mă mai gândesc

cât m-ar bucura

numai să-ţi sărut un deget al piciorului,

înnebunesc. E ca şi cum,

copil fiind, mama m-ar minţi

că mă duce la casa lui Moş Crăciun.

Precum nimic

Nu este talpă atât de mare,

să calce pe amintitri ca pe frunze

şi nici atât de grea, să le strivească

ca pe merele putrede.

Nu suflă vânt atât de iute,

încât să arunce,

ca de pe puntea unui vas în furtună,

gândurile mele în altă parte,

ca să nu te mai ajungă.

Nu sunt ochi în cer

care să fulgere cum fulgeră ai tăi,

să aprindă inimi şi vise,

suflete, şi să le ardă de-a-ntregul.

Nici dimineaţa nu are

pleoape mai fragede ca ale tale,

salivă mai dulce în rouă,

fire de iarbă mai vii decât părul tău.

Asta eşti tu

Imaginarul crunt...

Lupta pe pământ

pentru cele cereşti,

asta esti tu.

Talpă de icoană,

mâna de mamă

ce-mi mângâie lacrimile,

asta eşti tu.

Vis prea visat,

zeu prea-ntrupat

ce-mi umblă prin somn,

asta esti tu.

Folk You 2009

Versuri: Eu şi Ana

Compoziţie muzicală şi interpretare: Ana

Răceală din păcat

Toamna trece rece.

În bobiţe vii, ude şi perlate,

am lăsat păcatul neascuns de frig.

Asudarea noastră e expusă vremii

şi se va preface în motiv de boală.

Vom răci, e sigur, vom avea frisoane,

ne vor curge mucii pe pământul gri.

Şi saliva sfântă ce-o plimbam prin guri

va sfârşi ca flegmă pe ziduri de bloc.

Doar delirul feberei ne va mai trimite

unul către altul, dar de neatins.

Dacă luăm pastile, boala poate trece.

Nu murim din asta, nu e atât de simplu.

Însă neglijenţa sigur va râmâne:

de-a lăsa iubirea sa ne-nbolnăvească.

Frustrare în colţ de albastru

Ne topim amândoi
în acest pătrat albastru
în care picură ca într-o închisoare,
iar concentricele
nu au de ce să se lovească,
ca să se împlinească.


Nu ştiu ce se va întâmpla
cu aceste ciocniri,
dacă împreună sau pe fiecare
în colţul lui
îl va izbi frustrarea
acestor unduiri.


Fiecare cu gândul către celălalt,
dar pentru sine,
scrijeleşte evadarea în colţ.
Ne slăbeşte refluxul şi fluxul,
cu fiecare ciocnire renaştem dorinţa.

Dă-mi

Dă-mi să-ţi culeg

petala de crin lipită de talpa ta.

O voi ţine între buze

ca şi cum te-aş săruta.

Dă-mi să-ţi miros

iarba de pe nuri.

O voi lua

prin nări,

în vis.

Dă-mi să-ţi rup

rochia tăvălită.

Voi păstra o bucată

atent pitită.

Dă-mi să mă afund

în marea ta.

Voi înghiţi de pe valuri

sarea şi spuma.