Te văd mereu

Te văd mereu. Treci pe acolo
neîndurătoare cu privirea mea.
Pulpa-ţi bătută de os
îmi destramă irişii ochilor.

Nu ai plăti o clipă pentru
veşnicia mea. Nu te-ai lăsa
cutreierată de saliva mea,
măcar de la talpă
până sub genunchi.

Hai, lasă-ţi măcar
breteaua maieului
să-mi aprindă în ochi
umărul tău galben.

Fii puţin darnică:
nu acoperi,
cu mâna la piept,
emoţia de a-mi închipui
voluptatea ta toracică.

Ţine-ţi în continuare
soţul de mână, dar lasă,
la libera mea vedere,
eruperea sudorii pe braţe.

Distopie

În lumea noastră iubito,
negrul e un fel de lumină.
E atât de mult negru,
că ne luăm cu toţii
si dăm şi la alţii.
Ne facem de toate din negru.
Ne facem noi inşine aştri şi stele.
În lumea noastră, şi soarele e negru.

E atât de mult gol, iubito,
că suntem plini de gol toţi,
încăpăţânaţi de goi.

Şi e atât de plin,
şi de lumină şi de urât,
în altă parte,
şi e culoare multă
şi tremur, de cald ce e acolo.

E atât de frumos stricatul din lumea noastră...

Chiar şi aşa

Să mă striveşti sub tălpi,
să-mi iei mintea răsfrântă
între degetele de la picioare,
să-mi apeşi genunchii pe tâmple
până ce ochii mei se vor rostogoli pe podea
precum două zaruri ale hazardului,
să-mi scuipi privirea ce mereu te caută,
să-mi trimiţi dorinţa în deşert,
să-mi arzi puterea de a te avea,
să-mi frângi nevoia de a te şti,
chiar şi aşa vei auzi
gândul meu încăpăţânat să trăiască:
Te ador!

Oamenii pot muri şi pot trăi

Oamenii pot muri într-o gară,
într-o ladă, într-un automobil.
Cu o ţigară în gură,
într-o partidă de amor.

Oamenii pot muri striviţi
de betoane, sub macarale,
de propriile lor sentimente.

Oamenii pot muri de oameni,
de insecte, de vise
sau de anateme pietroase,
ca de nişte boli.

Oamenii pot muri de gloanţe,
de seminţe de flori, de melci prea cruzi,
de spini de peşte, de otrava amanţilor.

Oamenii pot muri de plictiseală,
de dezinteres, de vină.
A lor sau a celorlalţi oameni muribunzi.

Oamenii pot şi trăi
de nevoie, de fericire, din speranţă
cu durere, cu minciună, în neştire.

Multă sănătate!

Când te-am văzut,
te-ai cules încet din umbra de pe perete.
Te-ai retras în colt, departe, adânc, în colţ
şi ai tremurat cinci secunde.
Apoi, ai deschis ochii.
Atît de tare,
încât nu a mai ramas nimic din umbra culeasă.
Ai strănutat:
lumină, umbră, umbră şi lumină si iar lumină.
Sanătate!
Nu m-am apropiat, poate nu ai să mai tremuri, m-am gandit.
Praf, umezeală, rânced şi frig ...
Am văzut lumina intensă
şi am spus "sănătate!" până să strănuţi.
Umbră, umbră şi lumină şi iar lumină.
Ţi-am aruncat un şerveţel, înainte să plec.
Să te înveleşti!
Multă sănătate!

A fost ca atunci

Cu zâmbetul am ridicat,
de pe asfalt
o petală.
Prin gând am trecut-o,
de frunte ţi-am lipit-o,
alte miliarde au urmat-o.

A fost ca atunci când,
în clipele de dragoste
îţi lipeam buzele
de sâni şi de coapse.
Când, cu mâna mea
te tremuram.

A fosta ca atunci când,
cu un bobârnac
am spulberat
o miime de sudoare,
din a noastră olimpică sudoare,
de amanţi.

A fost ca atunci când
nu ştiam
să ne luăm la revedere,
să fugim întristaţi
din extazul alb şi din cearşaful pătat.
De peste umbrele
care şi acum se joacă
în locul în care ne-am iubit

Părinţii denaturaţi ai timpului

Timpul se răzvrăteşte!
Şi doar ştii că tremura de frica noastră
atunci când, trimis la colţ ne privea gleznele încrucişate,
atunci când, lipsit de atenţie ne mirosea sudoarea,
al cărei parfum îi era otravă.

Trupul tău, care a înrămurit în mine,
de mă atinge acum pe dinăuntru pe pleaope
şi mă face să picur,
îl înfricoşa atât de mult încât
Tic – tac, tic – tac devenea un plâns de copil...
Un plâns căruia nu ne lăsam emoţia pradă,
căci emoţia era ferecată,
spre nefinitul nostru consum.
Eram parcă doi părinţi denaturaţi, dar fericiţi,
cei doi părinţi ai timpului.

Acum, copilul frustrat a prins putere şi ne urâşte.
Atenţie! Ne pândeşte, cu gândul să ne scoată unul dintr-altul,
să ne desperecheze amintirile fiecăruia,
pentru a ne face nefericiţi în parte.
Şi nu uita, timpul s-a luat cu uitarea,
dând să fure împreună neîchipuita noastră stare.

Şi dacă bănuiam că are atâta putere...
L-aş fi lovit până la moarte de coapsele tale
aşa cum tu mi-ai zdrobit nefericirea între buze.
L-aş fi ucis pentru noi doi,
de Nimeni, văzându-ne, nu l-ar mai fi născut vreodată.

Tu

Tu, cu numele tău de ceară,
îmblânzită poetică fiară,
crescută în saloane estetice,
miere albastră,
număr neştiut,
nevăzut în muzee,
scutită de petece discordante;

Ia-mă pentru o clipă
şi crede-mă şi iartă-mă
şi nu mă pierde apoi,
ci doar aruncă-mă.

Vei cunoaste din mine
lupta cu zeii
pierdută milenii în urmă
de toţi ce-au devenit apoi eroi.

Nu mă saluta din vitrină;
vino si treci nepăsătoare
pe lângă mine, scuipă-mă.
Fereşte-te de privirea mea incăpăţânată.

Şi apoi mai iartă-mă o dată
şi mai aruncă-mă o dată
şi mă mai cunoaşte încă o dată...

Camera fericirii

Camera fericirii ne asteaptă,
cu emotia încă lipită de perete,
cu muzica în fum de ţigară.

Sângele cald şi fecund,
cu care ne-am pătat nerăbdarea,
e încă pe cearşaf, încolţit în sudoare.

Poeziile încă mai curg
în camera fericirii,
curioşii încă mai zâmbesc
ştrengăreşte la poartă.
Scrumiera mai aşteaptă
plimbată, prin tot patul,
pe sub sânii tăi.
Urmele tale în pernă
îţi păstrează parfumul verde,
cîteva fire de păr stau
iscoade, pe cămaşa mea roz.

Cel mai suav alint –
mirosul tău de placentă,
mă dezmiardă;
în timp ce,
îmi arăţi privirea
de copil înecat în
încă nepriceputa
fericire a odăii.

Camera are tablouri
pictate de muzele noastre,
Lăsate în voie să se joace, geloase
ale unuia pe ale celuilalt.