Aici apusul, răsăritul, tot aici,
pe balconul meu veşted, îl prind.
Oamenii, ca nişte furnici de mici,
ca nişte oameni de mari,
îşi caută de lucru pe strada mare,
în maşinile lor tăcute
sau pe trotuarul îngustat de maşini.
Par stăpânii zădărniciei lor şi a mea.
Vis-à-vis, tot în balcon,
o vecină îmi plânge,
poate o să se şi arunce.
Cine îi ştie durerea?
Pe bulevard, primăria udă asfaltul.
Udă şi gândurile mele nedormite.
Şi dacă văd o cucoană, cu tocuri înalte,
cu gambe ferme, cu rochie neagră
căzută de pe şolduri, cred că eşti tu,
mă mint că eşti tu.
Însomnia trăită aici, cu tine în creştet,
cu tine în aerul jilav, cu tine în asfalt,
pe bulevard, în balconul de vis-à-vis,
ţi-o dedic. E ca o poezie nescrisă;
poetul nu ştie de unde să o înceapă.
