Anamneză diafană

Tot ce am trăit împreună

este o imperfecţiune a timpului,

o dilatare amorfă.

O înjurătură a frumosului

care a supărat zeii ce-l stăpâneau.

O dimineaţă în care nu ai timp să-ţi bei cafeaua,

dar să iubeşti ai;

un vis schimbat pe un cec în alb

de valoarea unei frunze de toamnă.

Tot ce am trăit a fost un hotel părăsit –

până să-l umplem noi -

de ceea ce-i era hărăzit.

Tot ce am trăit a fost o ţinere de mână

de la milioane de mile distanţă,

poate din universuri diferite

legate printr-o gaură neagră.

Tot ce am trăit:

o grabă a tuturor simţurilor

acestui pâmânt.

Un miros divin de nimic,

un prilej de a respira în spaţiul cosmic,

unde alţii ar muri, dacă ar încerca.

O muzică cu care m-am trezit într-o dimineaţă,

o fredonam neştiutor

şi mi s-a cântat frumos, abia mult după aceea;

iar acum, acest ta-ra-rim-tim-tam

nu-mi mai dă pace.

Nu-mi mai dă pace!

Necruţătoarea speranţă

În momente ca acestea,

în care te-aş striga,

dar ştiu că nu mă auzi,

este ca şi cum cerul

m-ar pedepsi

cu toate păsările lui gălăgioase.

Şi când ştiu cât de în zadar

este să mai tânjesc la sânul tău verde,

e ca şi cum toate apele ar seca,

iar mie mi-ar fi cumplit de sete.

Dacă mă mai gândesc

cât m-ar bucura

numai să-ţi sărut un deget al piciorului,

înnebunesc. E ca şi cum,

copil fiind, mama m-ar minţi

că mă duce la casa lui Moş Crăciun.

Precum nimic

Nu este talpă atât de mare,

să calce pe amintitri ca pe frunze

şi nici atât de grea, să le strivească

ca pe merele putrede.

Nu suflă vânt atât de iute,

încât să arunce,

ca de pe puntea unui vas în furtună,

gândurile mele în altă parte,

ca să nu te mai ajungă.

Nu sunt ochi în cer

care să fulgere cum fulgeră ai tăi,

să aprindă inimi şi vise,

suflete, şi să le ardă de-a-ntregul.

Nici dimineaţa nu are

pleoape mai fragede ca ale tale,

salivă mai dulce în rouă,

fire de iarbă mai vii decât părul tău.

Asta eşti tu

Imaginarul crunt...

Lupta pe pământ

pentru cele cereşti,

asta esti tu.

Talpă de icoană,

mâna de mamă

ce-mi mângâie lacrimile,

asta eşti tu.

Vis prea visat,

zeu prea-ntrupat

ce-mi umblă prin somn,

asta esti tu.

Folk You 2009

Versuri: Eu şi Ana

Compoziţie muzicală şi interpretare: Ana

Răceală din păcat

Toamna trece rece.

În bobiţe vii, ude şi perlate,

am lăsat păcatul neascuns de frig.

Asudarea noastră e expusă vremii

şi se va preface în motiv de boală.

Vom răci, e sigur, vom avea frisoane,

ne vor curge mucii pe pământul gri.

Şi saliva sfântă ce-o plimbam prin guri

va sfârşi ca flegmă pe ziduri de bloc.

Doar delirul feberei ne va mai trimite

unul către altul, dar de neatins.

Dacă luăm pastile, boala poate trece.

Nu murim din asta, nu e atât de simplu.

Însă neglijenţa sigur va râmâne:

de-a lăsa iubirea sa ne-nbolnăvească.

Frustrare în colţ de albastru

Ne topim amândoi
în acest pătrat albastru
în care picură ca într-o închisoare,
iar concentricele
nu au de ce să se lovească,
ca să se împlinească.


Nu ştiu ce se va întâmpla
cu aceste ciocniri,
dacă împreună sau pe fiecare
în colţul lui
îl va izbi frustrarea
acestor unduiri.


Fiecare cu gândul către celălalt,
dar pentru sine,
scrijeleşte evadarea în colţ.
Ne slăbeşte refluxul şi fluxul,
cu fiecare ciocnire renaştem dorinţa.

Dă-mi

Dă-mi să-ţi culeg

petala de crin lipită de talpa ta.

O voi ţine între buze

ca şi cum te-aş săruta.

Dă-mi să-ţi miros

iarba de pe nuri.

O voi lua

prin nări,

în vis.

Dă-mi să-ţi rup

rochia tăvălită.

Voi păstra o bucată

atent pitită.

Dă-mi să mă afund

în marea ta.

Voi înghiţi de pe valuri

sarea şi spuma.

Insomnie cu dedicaţie

Aici apusul, răsăritul, tot aici,

pe balconul meu veşted, îl prind.

Oamenii, ca nişte furnici de mici,

ca nişte oameni de mari,

îşi caută de lucru pe strada mare,

în maşinile lor tăcute

sau pe trotuarul îngustat de maşini.

Par stăpânii zădărniciei lor şi a mea.

Vis-à-vis, tot în balcon,

o vecină îmi plânge,

poate o să se şi arunce.

Cine îi ştie durerea?

Pe bulevard, primăria udă asfaltul.

Udă şi gândurile mele nedormite.

Şi dacă văd o cucoană, cu tocuri înalte,

cu gambe ferme, cu rochie neagră

căzută de pe şolduri, cred că eşti tu,

mă mint că eşti tu.

Însomnia trăită aici, cu tine în creştet,

cu tine în aerul jilav, cu tine în asfalt,

pe bulevard, în balconul de vis-à-vis,

ţi-o dedic. E ca o poezie nescrisă;

poetul nu ştie de unde să o înceapă.

Crezi tu, mamă?

Mamă, tu crezi că iubirea este făcută din aripi,

sau crezi că sufletele sunt făcute din sare?

Mamă, crezi că n-am încercat să sărut stropii de pe inimile altora,

că nu am încercat să mi-i apropii cu lacrimile mele?

Spune-mi tu, mamă, dacă lumea e făcută numai din răcnete;

învaţă-mă tu cum să mă doară mai puţin rătăcirea altora,

mai deschide-mi o dată ochii şi plângi cu mine.

Mai cântă-mi ceva, mamă...

Mamă, tu crezi că dragostea e doar răsfăţ?

Mai spune-mi cum au ars alţii suflete ca să facă lumină.

Sărută-mă pe frunte şi stai cu mine.

Trimite-mă să caut fericirea.

Mai cântă-mi ceva, mamă!

Trezire

Atât de mult te luam cu mine,

încât te sfărâmam ca pe-o corolă

din crinii care-ţi plac.

Ochii i-am deschis cutremurat;

m-a liniştit ca pe veci

un sărut al amintelui tău veşnic.

Fatalitate

Te priveam în udul dorinţei mele,

ţinteam fix spre caldul unei desfătări,

culegeam în ochi picurii nerăbdării tale,

adulmecam tot mucegaiul păcatului,

salivam cu gândul la fluide, sfârcuri tari...

M-am umplut şi întărit de noi şi am vrut...

M-am înecat deodată şi am început să mor.

Unele gânduri

Încă mă mai trezeşte,

ca trăgându-mă de ciuf,

mirosul tău harnic.

Nu mă va lăsa să dorm

niciodată.

Şi când noaptea însăşi

nu mă înghite,

sânii tăi mă împodobesc,

ca pe un pom de Crăciun.

Acelaşi miros, al pielii tale,

albe şi pufoase,

mă face să transpir..

să tremur, să visez

ca delirul unui tifos...

cu gândul la Lumea de dincolo,

mai bună şi mai a noastră.

Aşa te-aş iubi

Te-aş iubi într-un pat,
un oarecare pat,
uitat
în întuneric, în amortire.
Acum, un oftat,
doar un oftat...

Te-as iubi în palma mea,
palma mea ca un zâmbet,
ca un răcnet,
ca o lumină.
În palmă te-aş iubi...

Între genele mele,
coapsele tale
tremură.
Înnodata de sânii tăi,
privirea mea geme,
limba mea te caută.

Te-aş iubi ca un ostaş înfrânt
care-şi asteaptă moartea
cu tine în gând,
asa te-aş iubi.

Te-aş iubi
cum o floare iubeşte nasul
celui ce o miroase;
cum o talpă de sclav
iubeşte dezlegarea
de a nu călca prin jar.

Te-aş iubi cum deja te iubesc,
dar nu poţi simţi,
cum deja te gândeşti,
dar nu poţi afla.

Cum ne iubim deja,
aşa te-aş iubi.

Flori

Există flori pe pământul ăsta

care trăiesc ca nişte gânduri bune.

pe care nu trebuie să le uzi,

care nu mor niciodată.

Sunt flori care suferă

şi plâng sau sângerează

cu verdele lor.

Care miros într-o mie de feluri,

în acelaşi timp.

Sunt flori care zâmbesc ca nişte copile,

flori care se hrănesc cu dulcegării

cu vorbele tale de îndrăgostit.

Sunt flori care se supără

ca nişte amante şi ar vrea

să-ţi ia, într-o clipă, tot parfumul

pe care l-ai strâns în nările tale

deschise numai pentru ele.

Sunt flori care te necăjesc cu tăcerea,

cu absenţa, dar pe care le visezi

în câmpul speranţelor şi dorinţelor tale.

Sunt flori care au nume de om

şi încă ce om frumos,

care au gust a carne.

Adam şi Eva

Îţi sărutam doar mâna, când

am simţit cum din tine a căzut

o pană, un fulg, sau un plumb

făcând să-mi confirme, parcă,

menirea divină de a te cuceri.

Cum totul era prea sfânt,

nu îndrăzneam să păstrez

imaginea nudităţii tale pure

dar, undeva, într-o sferă paralelă,

ca într-un vis,

un fel de înger mă încuraja cântând:

„E mai sacră decât un evantai chinezesc

sau decât o lumânare

pe care vrăjitorii mexicani o aprind întru salvarea unui suflet.

Mângâie-i cu buzele pleoapa, sărută-i părul, fură-i ochii.”

Am tresărit şi m-am trezit

într-un loc de lângă tine,

cerşind părul tău, ochii tăi.

Îţi sărutam doar pleoapa

şi am uitat, că pielea ta,

n-o pot simţi cu buzele mele nepricepute

Mă târăsc de mult ce te ador

şi totuşi mă întreb de

te-am văzut vreodată.

Sfârşitul lumii

Privesc lumea după acest război atomic
şi observ că am rămas numai noi.
Deflagraţia ne-a trimis la antipozi;
nu ne-ar ajunge nici restul vremii noastre
să ne împreunăm.

Astfel, nu suntem cu nimic mai vii, mai fericiţi,
cu nimic. Suntem doar mai conştienţi de moarte,
mai trişti de prezenţa celuilalt, care nu poate fi atins.
Nu ne-ar ajunge nici restul viselor noastre
să ne împreunăm.

Dezvăluiri şocante

Un nebun ne-a publicat sângele într-un ziar.
Hematiile noastre de-o şchioapă dădeau în vileag
oxigenul pe care îl respiram împreună.

Ancheta demasca aventura, iar sângele curgea
în ochii celor care citeau. Lumea se răzvrătea:
„Nu ai voie la un sânge atât de roşu!”

„Corupţii merită cea mai aspră pedeapsă:
o săgeată cu coagulant, drept în cord.
Sau singuri se vor pedepsi, între ei, cu uitarea!”

„Autorităţile – Timpul ales de noi, oamenii,
va lua atitudine. Îi va chema în biroul său,
le va învedera sentinţa şi îi va osândi la disciplină”

Hai să fugim de ucigătoarea disciplină a Timpului!
Să ne ascundem în tavernele noastre cu igrasie maternă,
ude de sângele fierbinte şi supraoxigenat.

Ceartă cu îngerul

Eşti o pasăre proastă,
o rază de soare ascunsă,
un pântec răstit la durere.
Nu mă corupe cu aripa-ţi frântă,
cu plăcerea sau cu lumina ta.

Plăteşte-mă cu stropul tău de carne,
aruncă-ţi cruda privire în alte zări.
Fii şi nu fii. Strânge şi-aruncă.
Scuipă şi plângi în doi timpi deodată.

Sparge perdeaua de lupi şi de săbii,
aruncă-ţi lumina să facă-ntuneric,
dă-i noaptea de lapte celui ce-i vrednic
de cugete, şoapte şi farse.

Miroase şi tu din gerul de-afară
şi râde-te toată şi plânge-te vie.
Răsai apoi de după salba ta de vise...
Tot carne vei fi şi tot din mine
vei smulge dorinţe promise.

Te văd mereu

Te văd mereu. Treci pe acolo
neîndurătoare cu privirea mea.
Pulpa-ţi bătută de os
îmi destramă irişii ochilor.

Nu ai plăti o clipă pentru
veşnicia mea. Nu te-ai lăsa
cutreierată de saliva mea,
măcar de la talpă
până sub genunchi.

Hai, lasă-ţi măcar
breteaua maieului
să-mi aprindă în ochi
umărul tău galben.

Fii puţin darnică:
nu acoperi,
cu mâna la piept,
emoţia de a-mi închipui
voluptatea ta toracică.

Ţine-ţi în continuare
soţul de mână, dar lasă,
la libera mea vedere,
eruperea sudorii pe braţe.

Distopie

În lumea noastră iubito,
negrul e un fel de lumină.
E atât de mult negru,
că ne luăm cu toţii
si dăm şi la alţii.
Ne facem de toate din negru.
Ne facem noi inşine aştri şi stele.
În lumea noastră, şi soarele e negru.

E atât de mult gol, iubito,
că suntem plini de gol toţi,
încăpăţânaţi de goi.

Şi e atât de plin,
şi de lumină şi de urât,
în altă parte,
şi e culoare multă
şi tremur, de cald ce e acolo.

E atât de frumos stricatul din lumea noastră...

Chiar şi aşa

Să mă striveşti sub tălpi,
să-mi iei mintea răsfrântă
între degetele de la picioare,
să-mi apeşi genunchii pe tâmple
până ce ochii mei se vor rostogoli pe podea
precum două zaruri ale hazardului,
să-mi scuipi privirea ce mereu te caută,
să-mi trimiţi dorinţa în deşert,
să-mi arzi puterea de a te avea,
să-mi frângi nevoia de a te şti,
chiar şi aşa vei auzi
gândul meu încăpăţânat să trăiască:
Te ador!

Oamenii pot muri şi pot trăi

Oamenii pot muri într-o gară,
într-o ladă, într-un automobil.
Cu o ţigară în gură,
într-o partidă de amor.

Oamenii pot muri striviţi
de betoane, sub macarale,
de propriile lor sentimente.

Oamenii pot muri de oameni,
de insecte, de vise
sau de anateme pietroase,
ca de nişte boli.

Oamenii pot muri de gloanţe,
de seminţe de flori, de melci prea cruzi,
de spini de peşte, de otrava amanţilor.

Oamenii pot muri de plictiseală,
de dezinteres, de vină.
A lor sau a celorlalţi oameni muribunzi.

Oamenii pot şi trăi
de nevoie, de fericire, din speranţă
cu durere, cu minciună, în neştire.

Multă sănătate!

Când te-am văzut,
te-ai cules încet din umbra de pe perete.
Te-ai retras în colt, departe, adânc, în colţ
şi ai tremurat cinci secunde.
Apoi, ai deschis ochii.
Atît de tare,
încât nu a mai ramas nimic din umbra culeasă.
Ai strănutat:
lumină, umbră, umbră şi lumină si iar lumină.
Sanătate!
Nu m-am apropiat, poate nu ai să mai tremuri, m-am gandit.
Praf, umezeală, rânced şi frig ...
Am văzut lumina intensă
şi am spus "sănătate!" până să strănuţi.
Umbră, umbră şi lumină şi iar lumină.
Ţi-am aruncat un şerveţel, înainte să plec.
Să te înveleşti!
Multă sănătate!

A fost ca atunci

Cu zâmbetul am ridicat,
de pe asfalt
o petală.
Prin gând am trecut-o,
de frunte ţi-am lipit-o,
alte miliarde au urmat-o.

A fost ca atunci când,
în clipele de dragoste
îţi lipeam buzele
de sâni şi de coapse.
Când, cu mâna mea
te tremuram.

A fosta ca atunci când,
cu un bobârnac
am spulberat
o miime de sudoare,
din a noastră olimpică sudoare,
de amanţi.

A fost ca atunci când
nu ştiam
să ne luăm la revedere,
să fugim întristaţi
din extazul alb şi din cearşaful pătat.
De peste umbrele
care şi acum se joacă
în locul în care ne-am iubit

Părinţii denaturaţi ai timpului

Timpul se răzvrăteşte!
Şi doar ştii că tremura de frica noastră
atunci când, trimis la colţ ne privea gleznele încrucişate,
atunci când, lipsit de atenţie ne mirosea sudoarea,
al cărei parfum îi era otravă.

Trupul tău, care a înrămurit în mine,
de mă atinge acum pe dinăuntru pe pleaope
şi mă face să picur,
îl înfricoşa atât de mult încât
Tic – tac, tic – tac devenea un plâns de copil...
Un plâns căruia nu ne lăsam emoţia pradă,
căci emoţia era ferecată,
spre nefinitul nostru consum.
Eram parcă doi părinţi denaturaţi, dar fericiţi,
cei doi părinţi ai timpului.

Acum, copilul frustrat a prins putere şi ne urâşte.
Atenţie! Ne pândeşte, cu gândul să ne scoată unul dintr-altul,
să ne desperecheze amintirile fiecăruia,
pentru a ne face nefericiţi în parte.
Şi nu uita, timpul s-a luat cu uitarea,
dând să fure împreună neîchipuita noastră stare.

Şi dacă bănuiam că are atâta putere...
L-aş fi lovit până la moarte de coapsele tale
aşa cum tu mi-ai zdrobit nefericirea între buze.
L-aş fi ucis pentru noi doi,
de Nimeni, văzându-ne, nu l-ar mai fi născut vreodată.

Tu

Tu, cu numele tău de ceară,
îmblânzită poetică fiară,
crescută în saloane estetice,
miere albastră,
număr neştiut,
nevăzut în muzee,
scutită de petece discordante;

Ia-mă pentru o clipă
şi crede-mă şi iartă-mă
şi nu mă pierde apoi,
ci doar aruncă-mă.

Vei cunoaste din mine
lupta cu zeii
pierdută milenii în urmă
de toţi ce-au devenit apoi eroi.

Nu mă saluta din vitrină;
vino si treci nepăsătoare
pe lângă mine, scuipă-mă.
Fereşte-te de privirea mea incăpăţânată.

Şi apoi mai iartă-mă o dată
şi mai aruncă-mă o dată
şi mă mai cunoaşte încă o dată...

Camera fericirii

Camera fericirii ne asteaptă,
cu emotia încă lipită de perete,
cu muzica în fum de ţigară.

Sângele cald şi fecund,
cu care ne-am pătat nerăbdarea,
e încă pe cearşaf, încolţit în sudoare.

Poeziile încă mai curg
în camera fericirii,
curioşii încă mai zâmbesc
ştrengăreşte la poartă.
Scrumiera mai aşteaptă
plimbată, prin tot patul,
pe sub sânii tăi.
Urmele tale în pernă
îţi păstrează parfumul verde,
cîteva fire de păr stau
iscoade, pe cămaşa mea roz.

Cel mai suav alint –
mirosul tău de placentă,
mă dezmiardă;
în timp ce,
îmi arăţi privirea
de copil înecat în
încă nepriceputa
fericire a odăii.

Camera are tablouri
pictate de muzele noastre,
Lăsate în voie să se joace, geloase
ale unuia pe ale celuilalt.