Reverenţă

Orice zâmbet,
în faţa plenitudinii tale,
ar muri împietrit;
desăvârşit căci te-a cunoscut
şi a căpătat aşa rostul lui.

Orice culoare
ar trece pe rând
prin toate culorile,
fără orgoliu,
în valuri de emoţie,
de sudoare ce pictează icoane,
în ape limpezi,
pe pietre reci,
dar vii,
bucuroase că ţi-au aflat
talpa dulce, pregetoasă.

Cum era?

Când mă loveam adânc

de tâmplele tale

cu tâmplele mele ude;

Cu buzele noastre crude,

când ne stropeam cu amor…

Cu tristul nostru gând

al iminentei despărţiri

când ne alintam...

Cum era?

Îţi aminteşti cum era?

Ne întorceam pe-o parte

şi pe alta,

în zvârcoliri superbe,

pentru o dimineaţă

plină de amintiri

plăpânde,

plină de vise-nfundate,

de gândul acela crud

în care ne iubeam năuci.

De camera plină de fum,

de sufletul tău de parfum

pe care îl luam cu mine acasă

şi-l ascundeam

în şerveţele ude

pe care le-aş fi păstrat şi acum,

dacă mi-aş fi dorit amintirea aceea

mai mult decât pe tine…

Unire istorică

Dacă ai aduce ochii tăi

deasupra lacrimilor mele,

ce frumos ar fi!

Cu aşa împreunare,

am ademeni toţi zeii

de pază la fericirea noastră.

Zâmbetului acesta,

cu taină de răstignire,

toţi s-ar închina.

În semnul acesta crezând,

lumea s-ar întoarce subit

la cele mai negre ere,

cu puterea să le schimbe

în frumuseţi depline.