Te văd mereu

Te văd mereu. Treci pe acolo
neîndurătoare cu privirea mea.
Pulpa-ţi bătută de os
îmi destramă irişii ochilor.

Nu ai plăti o clipă pentru
veşnicia mea. Nu te-ai lăsa
cutreierată de saliva mea,
măcar de la talpă
până sub genunchi.

Hai, lasă-ţi măcar
breteaua maieului
să-mi aprindă în ochi
umărul tău galben.

Fii puţin darnică:
nu acoperi,
cu mâna la piept,
emoţia de a-mi închipui
voluptatea ta toracică.

Ţine-ţi în continuare
soţul de mână, dar lasă,
la libera mea vedere,
eruperea sudorii pe braţe.

Distopie

În lumea noastră iubito,
negrul e un fel de lumină.
E atât de mult negru,
că ne luăm cu toţii
si dăm şi la alţii.
Ne facem de toate din negru.
Ne facem noi inşine aştri şi stele.
În lumea noastră, şi soarele e negru.

E atât de mult gol, iubito,
că suntem plini de gol toţi,
încăpăţânaţi de goi.

Şi e atât de plin,
şi de lumină şi de urât,
în altă parte,
şi e culoare multă
şi tremur, de cald ce e acolo.

E atât de frumos stricatul din lumea noastră...

Chiar şi aşa

Să mă striveşti sub tălpi,
să-mi iei mintea răsfrântă
între degetele de la picioare,
să-mi apeşi genunchii pe tâmple
până ce ochii mei se vor rostogoli pe podea
precum două zaruri ale hazardului,
să-mi scuipi privirea ce mereu te caută,
să-mi trimiţi dorinţa în deşert,
să-mi arzi puterea de a te avea,
să-mi frângi nevoia de a te şti,
chiar şi aşa vei auzi
gândul meu încăpăţânat să trăiască:
Te ador!

Oamenii pot muri şi pot trăi

Oamenii pot muri într-o gară,
într-o ladă, într-un automobil.
Cu o ţigară în gură,
într-o partidă de amor.

Oamenii pot muri striviţi
de betoane, sub macarale,
de propriile lor sentimente.

Oamenii pot muri de oameni,
de insecte, de vise
sau de anateme pietroase,
ca de nişte boli.

Oamenii pot muri de gloanţe,
de seminţe de flori, de melci prea cruzi,
de spini de peşte, de otrava amanţilor.

Oamenii pot muri de plictiseală,
de dezinteres, de vină.
A lor sau a celorlalţi oameni muribunzi.

Oamenii pot şi trăi
de nevoie, de fericire, din speranţă
cu durere, cu minciună, în neştire.

Multă sănătate!

Când te-am văzut,
te-ai cules încet din umbra de pe perete.
Te-ai retras în colt, departe, adânc, în colţ
şi ai tremurat cinci secunde.
Apoi, ai deschis ochii.
Atît de tare,
încât nu a mai ramas nimic din umbra culeasă.
Ai strănutat:
lumină, umbră, umbră şi lumină si iar lumină.
Sanătate!
Nu m-am apropiat, poate nu ai să mai tremuri, m-am gandit.
Praf, umezeală, rânced şi frig ...
Am văzut lumina intensă
şi am spus "sănătate!" până să strănuţi.
Umbră, umbră şi lumină şi iar lumină.
Ţi-am aruncat un şerveţel, înainte să plec.
Să te înveleşti!
Multă sănătate!